Cuvântul de învățătură la «Duminica Fiului risipitor» a fost rostit astăzi de teologul Mihail Drăghici.

Din cele expuse am reținut următoarele idei:

Parabola ”Întoarcerii fiului risipitor” (Luca, 15) descrie tipuri de comportament în relațiile oamenilor cu Dumnezeu. Fiul risipitor optează pentru o libertate aparentă, falsă, merge într-o ”țară îndepărtată”, simbolizând o stare, cea a îndepărtării de Dumnezeu. Esența păcatului este îndepărtarea de Dumnezeu, egoismul, materialismul, întreruperea comuniunii. Fiul risipitor ajunge într-o stare a decăderii morale, prin păcat și patimi, care înrobesc voința omului, îngrădindu-i, de fapt, libertatea, și aducându-l la o stare de robie.

Patimile, egoismul au impact asupra comuniunii, inclusiv asupra comunităților, generând individualism, fărâmițare socială, corupție. Efectele produc o stare socială și morală precară, asemănătoare ”foametei” menționate în parabolă.

Dar, în acest nou context al decăderii morale, al lipsurilor, fiul risipitor, afectat și de pierderea demnității, se trezește la realitate.

”Venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său”. (Luca 15, 17-20)

Căința fiului risipitor, simbolizând taina spovedaniei, este urmată de mila tatălui, care, prin iubirea permanentă, îl primește acasă, în demnitatea lui inițială - îi dă ”haina lui cea dintâi”, îl îmbracă, îi dă ”inel” și ”încălţăminte” (Luca 15, 22), restabilind legătura inițială de comuniune, înnoind relația cu el.

Tatăl le cere argaților să înjunghie ”viţelul cel îngrăşat” (Luca 15, 23), pentru ca, mâncând, să se veselească, moment care poate simboliza Taina Sfintei Euharistii.

Fiul cel mare a fost nedumerit, dar el avea deja toate ale tatălui său

Însă primirea cu veselie și bucurie a fiului risipitor a generat o altă problemă pentru tatăl iubitor: fiul cel mare, cel statornic, a fost nedumerit, a început să aibă o gândire individuală, contestând decizia tatălui său.

”S-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. A zis tatălui său: iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. (Luca 15, 28-32)

Exercitarea libertății morale

Parabola fiului risipitor este, în primul rând, despre exercitarea libertății morale. Omul, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, își exercită libertatea prin rațiune și voință, fiind chemat la virtuți, la dialog stabil al iubirii în relația cu Dumnezeu.

Teologul grec Georgios Mantzaridis notează că ”morala creștină este direct legată de libertate”, pentru că ”presupune libertatea omului” și întrucât ”îl duce pe om la libertate”, pe două niveluri diferite. ”Libertatea la care duce morala creștină este libertatea ontologică a Duhului. (...) Trăirea iubirii este trăirea libertății”, subliniază profesorul Mantzaridis, în lucrarea ”Morală Creștină (II, București, 2006, Editura Bizantină).

După căderea suferită prin căutarea unei false libertăți, fiul risipitor se întoarce, prin căință - metanoia (greacă), teshuvah (ebraică) - noțiuni care presupun regret pentru păcat (prin spovedanie), întoarcere, îndreptare, revenirea la comuniunea cu Dumnezeu, avansarea în viața spirituală prin cultivarea virtuților.

Mântuirea este prin har, faptele sunt rezultatul lucrării credinței, a nădejdii și dragostei

Fiul cel mare, cel statornic, tindea să perceapă relația cu tatăl la nivel juridic, deși comuniunea dintre om și Dumnezeu este prin iubire duhovnicească, este un dar. Sfântul Apostol Pavel notează, în Epistola către Efeseni, că mântuirea omului este prin har, prin mila și iubirea lui Dumnezeu.

”Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni”, subliniază Sfântul Apostol Pavel (Efeseni, 2, 8-9). Bineînțeles că faptele contează, dar ele reflectă relația activă a omului cu Dumnezeu și rezultă din lucrarea principalelor virtuți - credința, nădejdea, dragostea (I, Corinteni, 13, 13).

Și tot Sfântul Apostol Pavel spune despre proorocul Avraam, în Epistola către Romani, că s-a îndreptat prin credință. ”Ce vom zice că a dobândit după trup strămoşul nostru Avraam? Căci dacă Avraam s-a îndreptat din fapte, are de ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci, ce spune Scriptura? Şi «Avraam a crezut lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate». Celui care face fapte nu i se socoteşte plata după har, ci după datorie; iar celui care nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptează pe cel păcătos, credinţa lui i se socoteşte ca dreptate” (Romani, 4, 1-5).

Pentru a explica de ce fiul cel mare nu ar fi trebuit să reacționeze negativ la întoarcerea fratelui său, ideea centrală este că mântuirea este un dar de la Dumnezeu, este prin har, prin milă, prin dragostea nemărginită a Tatălui ceresc, este rezultatul comuniunii active prin credință, nădejde și dragoste, iar faptele sunt lucrarea acestor virtuți.

Cu toții suntem, în anumite momente din viață sau din anumite puncte de vedere, precum un fiu risipitor. Dar Dumnezeu așteaptă să ne întoarcem și ne cheamă permanent: ”Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).

Dumnezeu așteaptă să ne îndreptăm, să revenim și să avem comuniune stabilă prin dialogul de iubire cu El. Spune Sfântul Apostol Pavel că trebuie să umblăm întru ”înnoirea vieții” (Romani, 6, 4). Trebuie să ne detașăm de starea păcatului, să ne concentrăm pe comuniunea prezentă și activă cu Dumnezeu, să ne orientăm starea morală spre viitorul eshatologic, spre dobândirea Împărăției cerurilor.

Parabola ”Întoarcerii fiului risipitor” este îndemn la regăsirea și înnoirea comuniunii cu Dumnezeu prin Sfintele Taine, în special prin Spovedanie și Împărtășanie, este impuls spre avansarea în viața duhovnicească, având o importanță specială și fiind un reper în contextul Triodului, care pregătește, prin Postul cel Mare, Învierea Domnului Hristos.