Săptămână de rugăciune pentru unitatea creștinilor

Vizita delegației parohiei S.Angela Merici din Milano

21-24 ianuarie 2011

In cadrul săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor, din ianuarie, enoriaşii Parohiei Apărătorii Patriei II - Sfântul Ambrozie din Bucureşti i-au avut ca oaspeţi pe Părintele paroh Vittorio Mataglia şi trei enoriaşi ai Parohiei S. Angela Merici din Milano. Cele două parohii, ortodoxă şi catolică, sunt înfrăţite de nouă ani (caz unic în România) şi în acest interval au lucrat împreună la o serie de acţiuni, menite să-i facă pe enoriaşii acestora să cunoască lucrurile care îi apropie, dar şi să înţeleagă mai bine lumea în care trăiesc, tot mai diversă din punct de vedere religios, cultural, social etc.

Oaspeţii au fost invitaţi să viziteze lăcaşuri de cult şi muzee din Bucureşti şi câteva mănăstiri din apropierea oraşului, printre care Sitaru, Christiana şi Căldăruşani. Ei au fost însoţiţi de grupuri de enoriaşi, voluntari ce au participat la organizarea vizitei alături de preotul paroh Mircea Uţă, o gazdă excelentă. Italienii, dintre care numai unul mai vizitase România, au fost foarte impresionaţi de pictura bizantină şi de simbolistica icoanei – văzută ca fereastră spre transcendent, spre Ceruri.

Padre Vittorio ne-a făcut o expunere, ilustrată video, despre experienţa sa în Africa, unde a lucrat timp de 20 de ani ca misionar, o adevărată conferinţă pentru studenţii la teologie prezenţi, dar şi pentru mirenii interesaţi de munca unui preot, ce are de îndeplinit o misiune liturgică şi una socială.

Padre Vittorio a lucrat timp de 12 ani în Zair (1972- 1984), în interiorul ţării, la 280 km de capitala Kinshasa. Pe o suprafaţă foarte mare, cam cât jumătate din Lombardia, se aflau sate risipite, cu maximum 150 de locuitori fiecare, totalizând o populaţie de 20.000 de suflete. Absenţa drumurilor şi timpul foarte mare necesar pentru a ajunge dintr-un loc în altul l-au făcut pe părinte să fie nevoit să ţină mesa o dată pe lună în satele mai mari, după un grafic care să permită cât mai multor locuitori din satele vecine să participe. Părintele a subliniat dorinţa foarte mare a oamenilor de a participa la liturghie: unii străbăteau 10- 15 km pe jos până la cortul misionarilor. Pentru perioadele când nu aveau un preot lângă ei, rugăciunile erau făcute de către laici africani, numiţi cateheţi, rămaşi singuri să se ocupe de evanghelizarea populaţiei.Catehezele pentru adulţi erau foarte lungi, astfel încât botezarea lor se făcea la vârste înaintate; doar copiii celor deja creştini erau botezaţi de mici. Limba a reprezentat un baraj nu pentru că misionarii sunt nevoiţi să o înveţe pentru a se înţelege cu populaţia (Padre Vittorio a învăţat trei limbi africane!), ci pentru că nu există cuvinte care să exprime lucrurile abstracte. Pentru noi, după două mii de ani, termenii teologici sunt foarte subtili. Intr-o limbă africană în care nu există un cuvânt pentru “biserică” se foloseşte expresia “casa lui Dumnezeu”; noţiunea de “adevăr” nu are un termen propriu şi se face uz de 2-3 cuvinte pentru a o exprima etc. Trebuie apelat la pilde, parabole, exemple pentru a aduce la oameni învăţătura lui Dumnezeu, adică aşa cum a procedat Mântuitorul cu noi!

Părintele Vittorio, plecat din Europa cu gândul de a dărui foarte mult din mesajul evanghelic, a constatat că studiile de la Universitatea Gregoriană din Roma nu i-au folosit prea mult în Africa, unde a învăţat să vorbească foarte simplu. In schimb a primit el foarte multe de la africani, după proverbul “nimeni nu este atât de sărac încât să nu aibă nimic de dăruit şi nimeni atât de bogat încât să nu aibă nimic de primit”!

Problema religioasă din Zair, cu toate neajunsurile ce ţineau de distanţe, nu era participarea la slujbe, ci cateheza ce trebuie să ajungă la suflet astfel încât credinţa celor creştinaţi să nu rămână superficială. Suferinţa din viaţă şi moartea celor dragi îi făceau pe africani să se întoarcă, cel puţin la nivel de ritual, la credinţele lor tribale; în primii opt ani, padre Vittorio a slujit doar la cinci înmormântări; africanii erau convinşi că un preot ce invocă spiritele va mânca sufletele celor morţi!

Problema socială în Zair, ţară foarte bogată în resurse minerale, administrată pe atunci de o plutocraţie printr-un regim politic ce pretindea că este “făcut pentru oameni”, s-a dovedit o piatră de încercare (dar nu de poticnire!) pentru cei câţiva misionari ce au înţeles că nu-L poţi anunţa pe Hristos unor oameni foarte bolnavi şi foarte prost hrăniţi fără a le uşura mai întâi suferinţele! Singura construcţie de zid din zonă era casa preotului; populaţia trăia în colibe de paie. Biserica a construit un mic centru medical pentru tratarea malariei (cea mai frecventă boală din regiune, ce făcea ca speranţa de supravieţuire să fie de 40 de ani) şi a malnutriţiei, şi a organizat o şcoală, finanţate exclusiv din fonduri proprii; statul nu contribuia deloc. Malnutriţia, nu foametea, afecta populaţia; alimentaţia nu era diversificată: lipseau mai ales proteinele de origine animală. Oamenii nu ştiau să crească animale, iar puştile erau interzise prin lege. La început, cel mai mare câştig a fost construirea unei “case pentru mame”, unde ele stăteau timp de 6 luni împreună cu copiii pentru a mânca diversificat şi a se vindeca. Misionarii i-au învăţat să crească animale (vaci şi găini) şi să cultive porumb, manioc şi orez de munte, astfel încât dupa cinci ani “casa pentru mame” a putut fi folosită pentru alte activităţi.

Alta a fost experienţa părintelui Vittorio în Senegal (1985-1993). Aici 93% din populaţie era musulmană şi doar 5% creştină. Când numele spune cărei religii aparţii şi este greu să găseşti de lucru din acest motiv, cei care aleg să rămână creştini sunt cei ce au o credinţă profundă. In condiţii de persecuţie creştinii chiar sunt creştini. Problema socială în Senegal, ţară săracă în resurse minerale, dar guvernată mai bine, era mai puţin gravă. Pricipalul neajuns consta în lipsa apei potabile. Aici opera socială a misiunii a constat în săparea de puţuri şi construirea de şcoli.

Padre Vittorio ne-a împărtăşit o părere strict personală: pentru o populaţie necatehizată, ca cea din Zair, ar fi mai potrivită liturghia ortodoxă, mai bogată gestual şi muzical. Cele relatate de dânsul ne-au făcut să privim altfel biserica de zid din “satul” nostru şi tot ce au lăsat bun în Europa cele aproape doua milenii de civilizaţie creştină.

Oaspeţii italieni au vizionat piesa scrisă de Pr. Mircea Uţă, intitulată “Ambrozie episcop!”, ce a fost prezentată în decembrie, cu ocazia hramului bisericii, în interpretarea unor tineri din parohie. Biserica Sf. Ambrozie adăposteşte moaşte ale acestui sfânt, ce a trăit în secolul al IV-lea d.Hr. şi a fost episcop de Mediolanum.

de Dr. Alina Dida