Conferinţă susţinută de către

Patriarhul Teoctist la Universitatea din Munchen

9 mai 2003

Adresăm Excelenţei Voastre, Domnule Rector, calde mulţumiri pentru invitaţia de a vizita această prestigioasă universitate şi totodată salutăm prezenţa în cadrul ei a unei facultăţi de teologie, fapt care ne încurajează să vă împărtăşim câteva aspecte din viaţa şi experienţa ecumenică a Bisericii Ortodoxe Române.

Izvorând din predica Sfântului Apostol Andrei şi păstrând această apă vie până în ziua de astăzi, Biserica Ortodoxă Română s-a dezvoltat sub oblăduirea Duhului Sfânt odată cu poporul român, pe care l-a slujit şi cu care s-a identificat de-a lungul întregii sale existenţe. Pe parcursul istoriei sale bimilenare, Biserica Ortodoxă Română a intrat adeseori în contact cu alte credinţe şi tradiţii religioase, ceea ce a constituit fundalul pentru angajamentul ei în ecumenismul secolului al XX-lea. Ea a păzit cu sfinţenie unitatea de credinţă, de cult şi de spiritualitate cu întreaga Ortodoxie. Această unitate păstrată cu consecvenţă în trecut, se cere afirmată cu şi mai multă vigoare în zilele noastre, când relaţiile interconfesionale şi interreligioase se dezvoltă pe o scară din ce în ce mai mare.

Pentru Biserica Ortodoxă Română, dialogul ecumenic interconfesional, precum şi cel interreligios, sunt determinate de relaţiile inter-ortodoxe ; numai afirmând unitatea de învăţătură, de cult şi canonică a Bisericii Ortodoxe, în integralitatea ei de comuniune a Bisericilor autocefale, se va putea ajunge la o mărturie ortodoxă credibilă în dialogul ecumenic şi interreligios de azi. Rugăciunea Mântuitorului nostru Iisus Hristos,  ca toţi să fie una (Ioan 27, 21), constituie pentru Biserica Ortodoxă principiul de bază în orientarea ecumenistă de slujire spre împlinirea poruncii divine de unire a tuturor în Hristos.

Angajamentul ecumenic al Bisericii Ortodoxe Române se desfăşoară pe trei planuri : 1) naţional ; 2) european ; 3) mondial.

La nivel naţional, exigenţele ecumenice actuale se concretizează, pe de o parte, prin dezvoltarea relaţiilor dintre Bisericile şi comunităţile religioase din România întreolaltă, iar pe de altă parte, prin atitudinea comună a Bisericilor faţă de cerinţele sociale şi politice din societatea românească de azi. Cele două direcţii ale angajamentului ecumenic al Bisericii Ortodoxe Române pe plan naţional sunt complementare şi interdependente.

Exigenţele europene ale angajamentului Bisericii Ortodoxe Române se impun la nivelul cooperării acestei Biserici cu Conferinţa Bisericilor Europene (KEK), precum şi prin dialogul teologic şi cooperarea cu Biserici şi instituţii ecumenice şi diaconice din diferite ţări europene, vizite reciproce între ierarhii Bisericilor sau chiar legături între eparhii, abordând probleme de natură ecumenică, de colaborare şi într-ajutorare.

În sfârşit, exigenţele ecumenismului la nivel mondial se manifestă pentru Biserica noastră, pe de o parte,  prin cooperarea cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB), iar pe de altă parte, prin relaţiile bilaterale aprofundate tot mai stăruitor în ultimii ani cu Biserica Romano-Catolică, la nivelul Consiliului Pontifical, al conferinţelor panortodoxe şi schimbului de vizite între Întâistătătorii celor două Biserici.

Relaţiile dintre Bisericile şi comunităţile religioase din România au fost şi sunt încă determinate de situaţia politică şi economică a societăţii româneşti în general. În perioada dictaturii comuniste (1948-1989) s-a dezvoltat în România un ecumenism sub cruce, prin întâlniri între şefii de culte şi prin conferinţe teologice interconfesionale între institutele teologice ortodoxe, romano-catolice, protestante, cu participarea profesorilor, ierarhilor şi conducătorilor confesiunilor religioase. Reluarea acestor conferinţe pe o bază nouă este o cerinţă majoră pentru promovarea ecumenismului local din România, inaugurat pe principiile teologice comune şi răspunzând exigenţelor actuale ale lumii.

După 1990, relaţiile ecumenice din ţara noastră au fost impulsionate prin crearea Asociaţiei Ecumenice a Bisericilor din România (AIDRom), din care fac parte Biserica Ortodoxă Română, Biserica Evanghelică - Sibiu, Biserica Luterană CA, Biserica Reformată şi Biserica Armeană Apostolică. În vederea angajării în mod egal a tuturor Bisericilor pe calea unui dialog ecumenic constructiv, este de dorit ca asociaţia aceasta să se transforme într-o organizaţie mai largă, de tipul unui consiliu al Bisericilor, care va trebui să ofere o platformă de cooperare frăţească între toate Bisericile. În cei 12 ani de activitate ai AIDRom, o contribuţie majoră la sprijinirea unor proiecte derulate de această asociaţie a avut-o Diakonisches Werk, prin aşa-numitele proiecte bilaterale, dintre care cele mai multe au fost pentru Biserica Ortodoxă Română.

Tot prin AIDRom s-au derulat o serie de proiecte iniţiate din Germania şi menite să ajute victimele urii de rasă din timpul celui de-al doilea război mondial (evrei şi rromi). Mii de astfel de victime sau urmaşii lor au putut beneficia de ajutoare prin intermediul AIDRom. De asemenea, populaţia minoritară rromă din România a beneficiat de programe pilot de dezvoltare comunitară, proiecte economice etc.

Deşi Biserică majoritară, însumând 87 % din întreaga populaţie a ţării, Biserica Ortodoxă Române este deschisă pentru cooperare cu toate Bisericile din România, într-un adevărat spirit ecumenic. Societatea românească de azi este o societate pluralistă, expusă secularizării, faţă de care Bisericile sunt chemate să ţină aprinsă făclia credinţei în noua societate, marcată încă de urmările ideologiei ateiste.

O altă formă de manifestare a ecumenismului local din România după 1989 este reprezentată de Societatea Biblică Interconfesională, înfiinţată în mai 1992, din care fac parte 12 Biserici şi confesiuni, şi anume: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Armeană Apostolică, Biserica Reformată, Biserica Evanghelică CA, Biserica Evanghelică SP, Vicariatul Sârb Ortodox, Vicariatul Ucrainean Ortodox, Comunitatea Penticostală, Comunitatea Adventistă, Comunitatea Baptistă de limbă română şi cea de limbă maghiară, precum şi Biserica Unitariană. Activitatea principală a acestei societăţi este răspândirea cuvântului lui Dumnezeu în şcoli, închisori, cămine de bătrâni sau de copii orfani, realizarea traducerii Sfintei Scripturi acceptată de toţi membrii. S-a tipărit o ediţie româno-maghiară, destinată familiilor mixte din România şi Ungaria, precum şi o ediţie ilustrată a Bibliei.

O altă formă de cooperare ecumenică locală în România a fost asigurată şi prin Comisia Română de Istorie Ecleziastică Comparată, înfiinţată în 1980, în cadrul căreia cooperează istorici şi teologi reprezentând diferite confesiuni creştine. În această comisie se studiază teme legate de trecutul istoric comun al Bisericilor din România. Sperăm că astfel de iniţiative vor pregăti terenul favorabil elaborării unui tratat comun de istorie a Bisericilor din România.

Societăţii de azi, inclusiv celei româneşti, deşi pe cale de dezvoltare economică şi cu un larg orizont cultural, îi lipseşte dragostea faţă de Mântuitorul Iisus Hristos, iar înstrăinarea omului de Dumnezeu duce la înstrăinarea faţă de semenii săi. Menirea Bisericilor este în primul rând aceea de a mijloci oamenilor dragostea lui Dumnezeu, de a-i apropia pe oameni de Dumnezeu şi prin aceasta unii faţă de alţii. În vederea împlinirii acestei misiuni divine, Bisericile trebuie să coopereze, iar nu să se ocolească, sau chiar să se critice una pe alta. Dacă relaţiile Biserici Ortodoxe Române cu celelalte Biserici şi comunităţi religioase din ţară sunt în general bune, nu putem trece cu vederea că în dialogul pe plan local cu Biserica Greco-Catolică se impune din partea ambelor părţi mai multă dragoste şi înţelegere. În acest sens, nu putem decât să ne rugăm bunului Dumnezeu ca lucrările Comisiei mixte de dialog dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) să contribuie mai hotărât la stabilirea unei atmosfere de încredere reciprocă şi de cooperare frăţească, spre lauda lui Dumnezeu şi bucuria credincioşilor.

Exigenţele ecumenismului local din România implică azi şi unele aspecte legate de raportul dintre Biserică şi Stat. Din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române, Statul garantează şi asigură libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, inclusiv libertatea de credinţă, dând posibilitate Bisericii să-şi ducă la îndeplinire misiunea ei sfântă pe pământ, iar Biserica îşi asumă responsabilitatea de a-i conduce pe credincioşi pe calea adevărului şi a binelui. Biserica şi Statul se întâlnesc astfel în slujirea aceluiaşi ideal, şi anume ridicarea oamenilor la înălţimea cerinţelor timpului, responsabilitate majoră în vremea noastră, atât pentru Biserică, cât şi pentru Stat.

Problemele sociale şi politice cu care se confruntă societatea românească de azi, cum sunt şomajul, inflaţia, şi urmările lor pentru cercuri largi de oameni, sau, pe de lată parte, integrarea României în structurile europene, sunt tot atâtea provocări la adresa Bisericilor, care numai împreună vor putea contribui la sprijinirea eforturilor tuturor românilor spre dreptate socială şi respectarea demnităţii fiecărui om. Spre a exemplifica orientarea şi contribuţia Bisericilor în acest sens, amintim doar întrunirile reprezentanţilor cultelor din România din 1995 şi 2000 şi adoptarea declaraţiei comune în care se spune, printre altele: Cultele religioase din România sunt o componentă majoră a societăţii româneşti de astăzi şi aduc o contribuţie importantă la viaţa spirituală şi socială a României, fiind sensibile atât la dificultăţile, cât şi la progresele acesteia.

În mesajul final al conferinţei de la Bucureşti în iunie 2000, se menţiona că organizarea întrunirii este expresia voinţei tuturor Cultelor din România de a participa la înnoirea spirituală şi moral-socială a ţării şi a fost scos în evidenţă faptul că, în realizarea unităţii europene, trebuie să se acorde importanţă maximă şi dimensiunii spirituale, culturale şi sociale a unităţii europene. Alături de toate categoriile de credincioşi  reprezentaţi la această conferinţă, conducătorii Bisericilor au subliniat, prin intermediul declaraţiei finale, că acestea doresc să îşi exercite responsabilităţile ce decurg din aderarea României la Uniunea Europeană. Având o viaţă religioasă bogată, România este pregătită să contribuie la îmbogăţirea patrimoniului spiritual şi cultural european, reafirmând respectul pentru viaţă, demnitatea persoanei umane, dreptul la proprietate, valoarea familiei şi a solidarităţii umane, acordând o atenţie deosebită garantării libertăţii de gândire, conştiinţă, credinţă şi religie. Procesul de unificare europeană care vizează în mare măsură o unificare economică, poate fi deplin în condiţiile în care se realizează şi o îmbogăţire spirituală europeană. Păstrându-şi identitatea spirituală proprie, modelată în decursul istoriei, alături de celelalte ţări europene, contribuţia României va mări valoarea tezaurului spiritual şi cultural european.

Exigenţele europene ale angajamentului ecumenic al Bisericii Ortodoxe Române îşi au în parte originea în însăşi orientarea europeană a societăţii româneşti, care se consideră pe drept cuvânt întru totul europeană. Şi totuşi, Biserica Ortodoxă Română a cultivat relaţii ecumenice intense la nivel european cu mult înainte de a se pune problema integrării României în structurile europene. Biserica Ortodoxă Română este membră a Conferinţei Bisericilor Europene (KEK) încă de la înfiinţarea acestei organizaţii ecumenice europene, în 1959. Cooperarea Bisericii Ortodoxe Române în cadrul KEK a fost considerabilă atât la nivelul diferitelor comitete sau comisii, cât şi la nivelul personalului acestei organizaţii de la Geneva. Multe din comitetele şi comisiile de lucru ale KEK, în frunte cu Comitetul Central şi cu Prezidiul acesteia, s-au întrunit în multe rânduri în România, la invitaţia Bisericii Ortodoxe Române. Pentru noi, KEK reprezintă platforma ecumenică europeană prin excelenţă, atât pentru cooperarea ecumenică dintre toate Bisericile, cât şi pentru cooperarea Bisericilor cu instituţiile europene de la Bruxelles şi Strasbourg.

Din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române, Ortodoxia nu este legată numai de o parte a Europei, nu împarte continentul în două şi, deci, nu există graniţe delimitate confesional între ea şi celelalte Biserici cu care aceasta coexistă în mod complementar. Este un străvechi adevăr, rostit răspicat de un reprezentant de seamă al teologiei şi culturii Europei occidentale, care era originar din Răsărit, şi anume Sfântul Irineu de Lyon, conform căruia Biserica este răspândită în toată lumea, până la marginile pământului (P.G. vol. VIII, col. 549 A).

Specificul Ortodoxiei româneşti este acela de a fi de cultură latină şi în acelaşi timp de credinţă ortodoxă, ceea ce constituie o legătură specială a acestei tradiţii cu Europa. Din punctul nostru de vedere, Europa are nevoie nu numai de factori economici şi politici, ci şi de tradiţia ei creştină, inclusiv de tradiţia creştină ortodoxă. România aduce în Europa istoria ei plină de suferinţă, de jertfe şi de martiri pentru credinţă. Biserica Ortodoxă Română oferă Europei trăirea vie a credinţei ortodoxe în comuniune. Nici o instituţie europeană sau mondială nu se poate substitui Bisericilor, a căror lucrarea este de permanentă îmbunătăţire a omului, de desăvârşire şi chiar de îndumnezeire a lui. Acestea sunt obiectivele ecumenismului european, din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române, pentru care Europa nu poate avea un viitor durabil fără credinţă, fără afirmarea şi manifestarea deplină a credinţei creştine. Bisericile sunt chemate să contribuie la construirea noii Europe, lucrare pe care Bisericile nu o pot desfăşura cu succes decât numai împreună.

Tot la nivel european trebuie să amintim şi relaţiile strânse ale Bisericii noastre cu unele Biserici din alte ţări europene. Subliniem în acest sens relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Evanghelică din Germania (EKD). Pe lângă îndelungatele schimburi de profesori şi de studenţi, de ajutorul şi sprijinul excepţional pe care Biserica Ortodoxă Română l-a primit din partea EKD cu multe prilejuri şi pentru care ţin să mulţumesc acestei Biserici, şi cu acest prilej, din toată inima, trebuie să amintim că cel mai substanţial dialog teologic pe care l-a purtat Biserica Ortodoxă Române este cel cu EKD. Aceste două Biserici poartă un dialog teologic oficial din 1979, prin care s-a ajuns la considerabile puncte de convergenţă cu privire la doctrina şi viaţa spirituală a acestor două Biserici. În noiembrie 2002 s-au desfăşurat la Cluj lucrările celei de-a zecea întruniri de dialog ale comisiilor EKD şi BOR, care au dezbătut împreună tema : Biserica cea una a lui Hristos şi pluralitatea Bisericilor de astăzi. În declaraţia finală adoptată la această întrunire, s-a arătat că sunt încă multe aspecte de diferenţă cu privire la ecleziologia celor două Biserici, dar, în acelaşi timp, aceste două Biserici se consideră, prin acest dialog, ca fiind într-o comuniune (Gemeinschaft) de dialog şi de rugăciune, lucrând împreună la refacerea unităţii depline de credinţă, singura capabilă să permită comuniunea euharistică între aceste Biserici. Relaţiile dintre BOR şi EKD sunt pentru noi un exemplu de dialog şi cooperare între cele două Biserici, una ortodoxă din Europa de Răsărit, cealaltă evanghelică din Europa de Apus, pe calea unei integrări europene depline.

Evenimentele academice din ultimii ani, dedicate comemorării marilor teologi români Pr. Prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. Prof. Ioan G. Coman, care au avut în timpul vieţii legături excepţionale cu teologia şi cultura apuseană, s-au bucurat de asemenea de participarea unor prestigioşi profesori de teologie din Germania şi din alte ţări europene, conferindu-le un caracter ecumenic.

Exigenţele ecumenismului pe plan mondial se concretizează pentru Biserica Ortodoxă Română mai ales prin cooperarea în cadrul Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB) şi prin relaţiile cu Biserica Romano-Catolică, la cel mai înalt nivel.

În acest cadru se înscrie desfăşurarea la Bucureşti, în anul 1998, a reuniunii internaţionale Oameni şi Religii, cu tema Pacea este numele lui Dumnezeu. Dumnezeu, omul, popoarele organizată de Comunitatea Sant’Egidio a laicatului catolic din Italia, la care au participat Întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe, înalţi reprezentanţi ai Bisericii Romano-Catolice, ai altor Biserici creştine şi ai marilor tradiţii religioase ale lumii.

Dimensiunea mondială a angajamentului ecumenic al Bisericii Ortodoxe Române nu este de natură retorică, ci se impune, nu în ultimul rând, prin faptul că Biserica noastră este prezentă, prin parohii care depind direct de ea, pe toate meridianele globului pământesc. Parohii ortodoxe române există în majoritatea ţărilor Europei de Vest, în America de Nord şi de Sud, în Australia, Noua Zeelandă şi chiar în Africa. În Germania există un număr mare de parohii ortodoxe române, grupate în jurul Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Serafim al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, care s-a bucurat de sprijin frăţesc excepţional atât din partea EKD, cât şi din partea Bisericii Romano-Catolice din această ţară şi mai ales din landul Bavaria, pentru care ţin să exprim şi aici mulţumirile noastre pline de recunoştinţă faţă de aceste Biserici.

Atmosfera ecumenică deosebit de rodnică se arată în Biserica Ortodoxă Română şi în cadrul învăţământului universitar teologic, unde predau cursuri de teologie profesori asociaţi din Occident. Aşa de pildă, la Facultatea de Teologie din Bucureşti predă un profesor de la Universitatea din Geneva şi la Facultatea de Teologie din Cluj un profesor din Germania. Un pronunţat mesaj ecumenic au şi concertele de muzică religioasă prezentate de tinerii noştri seminarişti şi studenţi teologi în unele ţări din Europa Occidentală.

Biserica Ortodoxă Româna a devenit membră a CEB cu prilejul celei de-a treia Adunări Generale a Acestuia, de la New Delhi, în 1961. Pe parcursul celor peste 40 de ani care s-au scurs de atunci, Biserica Ortodoxă Română a participat intens la activitatea acestui forum ecumenic mondial, fiind permanent prezentă în Comitetul Central şi în Comitetul Executiv, în diferite comitete şi comisii de lucru, precum şi la nivelul personalului de la Geneva, unde Biserica Ortodoxă Române este reprezentată fără întrerupere de aproape 30 de ani. Lucrările şi hotărârile CEB au fost urmărite şi studiate cu mare interes, dar şi cu spirit critic de către teologii ortodocşi români.

Pe parcursul ultimului deceniu al secolului trecut, am împărtăşit şi noi îngrijorarea celorlalţi Întâistătători ai Bisericilor ortodoxe surori cu privire la evoluţia  discuţiilor din cadrul CEB. Sinodul Bisericii noastre a discutat la modul cel mai serios hotărârile întrunirii panortodoxe de la Thessalonic, din primăvara anului 1998, cu privire la participarea reprezentanţilor Bisericilor ortodoxe la lucrările Adunării Generale a CEB de la Harrare, Zimbabwe, şi a precizat că Biserica Ortodoxă Română împărtăşeşte critica adusă Consiliului de la Geneva, dar că acele obiecţii nu sunt suficiente pentru a putea duce la întreruperea cooperării noastre cu CEB. Biserica noastră a urmărit apoi cu atenţie lucrările Comisiei Speciale pentru studierea cooperării ortodoxe în cadrul CEB şi s-a bucurat de rezultatele pozitive ale acestei comisii, prezentate Comitetului Central al CEB în luna august a anului trecut. Socotim că abordarea celor cinci teme pe care şi le-a fixat Comisia Specială nu s-a făcut cu nici un scop restrictiv, ci cu cea mai profundă şi serioasă dorinţă de promovare a ecumenismului actual. Spre exemplu, chestiunea rugăciunii în comun s-a pus – din punctul nostru de vedere – în primul rând pentru a medita împreună la ce înseamnă a ne ruga împreună Tatălui Ceresc. Adevărata preocupare a noastră a fost faptul că rugăciunea ecumenică riscă  să stea mai mult sub influenţa unei agende politice decât spirituale. Rugăciunea în comun este posibilă şi chiar necesară, mai ales că nu ne rugăm suficient, dar această rugăciune nu se poate face oricum, ca nu cumva să ne fie spre osândă. Tocmai dezbaterile din cadrul Comisiei Speciale şi mai apoi receptarea raportului final al acesteia de către unele cercuri eterodoxe au arătat pe deplin că încă nu ne cunoaştem suficient. Or, menirea  organismelor ecumenice de tipul CEB este aceea de a mijloci cunoaşterea reciprocă tot mai profundă dintre Bisericile creştine, astfel că rolul acestor organizaţii ecumenice nu s-a încheiat încă.

Întrucât timpul pe care îl avem acum la dispoziţie nu ne permite să abordăm toate aspectele legate de Comisia Specială din cadrul CEB, ţinem să încheiem acest capitol cu precizarea că, pentru Biserica Ortodoxă Română, raportul acestei comisii deschide perspective noi de cooperare în cadrul Consiliului de la Geneva. Biserica noastră este hotărâtă să continue cooperarea ei cu CEB în speranţa că Bisericile vor ajunge să se cunoască şi să se aprecieze tot mai mult, apropiindu-se astfel unele de altele, pe calea refacerii unităţii depline dintre ele.

Întoarcerea la izvoare, la practica Bisericii primului mileniu, a fost punctul comun de referinţă care a schimbat radical perspectivele şi atitudinile dintre creştinătatea catolică şi cea ortodoxă. Dialogul teologic dintre cele două Biserici, inaugurat la începutul anilor ’80 – în ciuda perioadei de criză pe care o traversează în ultimii ani şi pe care dorim şi ne străduim cu toţii să o depăşim cât mai repede – a reuşit elaborarea unei viziuni comune în direcţia unei teologii a comuniunii, recuperând, în scurt timp, mult din ceea ce a pierdut în mileniul al doilea. Documentul de la Balamand (Liban, 1993) consacră un vocabular ecumenic nou, care învederează o îndelung aşteptată schimbare de înţelegere şi de atitudine. Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă -  se spune în document – se recunosc reciproc în calitate de Biserici surori (art. 14)*. Pe această bază a fost posibilă intensificarea relaţiilor Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Romano-Catolică, care au culminat cu vizita Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea în România, în mai 1999 şi a noastră la Vatican, în octombrie 2002.

Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Romano-Catolică, concretizate în ultimii ani prin legarea unei sincere prietenii între Întâistătătorii celor două Biserici, s-au dezvoltat din convingerea că Bisericile creştine trebuie să-şi adune energiile risipite şi să le concentreze în lucrarea de sfinţire a omului şi a lumii, să-L redea lumii pe Hristos. Ce putem noi, Bisericile, oferi lumii mai de preţ, decât pe Dumnezeu Însuşi! Lumea de azi este îngrijorată de fenomenul globalizării, de sărăcia care apasă milioane de oameni, mai ales în emisfera de sud a globului, de distrugerea mediului înconjurător, care nu este altceva decât creaţia pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o, dar mai ales de teama unei conflicte şi războaie, care ar putea duce la mari sacrificii umane sau chiar la distrugerea vieţii pe pământ. În faţa acestor pericole reale, Bisericile nu pot rămâne indiferente. Este datoria noastră sfântă, pe care ne-o impune credinţa în Iisus Hristos, pe care o mărturisim împreună, ca să ne unim glasurile şi să mărturisim lumii mesajul nostru de pace şi bunăvoire între toţi oamenii. Acţiunile Bisericilor şi ale organismelor ecumenice din ultimul timp au demonstrat că este posibil ca Bisericile să se unească în slujba păcii. Dacă vom face aceasta în mod şi mai hotărât, atunci mesajul nostru în slujba lui Hristos va fi luat cu atât mai mult în considerare, spre pacea şi mântuirea lumii întregi. Aşa să ne ajute Dumnezeu!